Continut:
Dune – Prima carte
Alină-ţi durerea… O să te ajutăm noi să uiţi. Trei lucruri aduc inimii pacea: apa, iarba verde şi frumuseţea femeii.
Halleck deschise ochii.
– Aş prefera un al patrulea: sângele lui Rabban Harkonnen, curgând la picioarele mele.
Probabil majoritatea celor mai tineri au auzit mai întâi de film, apoi de carte. Se întâmplă din ce în ce mai des recent. Tot aşa, şi eu aveam nişte amintiri vagi legate de filme, mai mult miniseria din 2000 decât filmul din ’84 cu Sting în rolul lui Feyd-Rautha.
Dar m-a impresionat acea lume deşertică, aspră, nelocuibilă după considerentele multora. Şi mi-am propus să văd cât de bună poate fi cartea după care a fost inspirat.
Categoric, un SF foarte bun ce reuşeste să te transpună în acea lume ciudată, te forţează să te adaptezi acelei lumi, să simţi nisipul şi praful pe care îl simt în permanenţă fremenii.
Cartea nu e perfectă. Tratează bine psihologia omului şi ştie cum să profite de ea, face uz corect de politică. Însă nu aprofundează atât cât ar putea, iar unele subiecte par tratate superficial, ca şi cum Frank Herbert avea un plan la începutul cărţii iar evenimentele pe care le-a creat au denaturat acel plan pe care sfârşitul nu-l mai putea încadra. Nu vreau să dau de gol ce se întâmplă în carte, dar aşteptam nişte deznodăminte mai complexe pentru anumite evenimente în sensul cărora începuse să construiasca.
Dune reuseste sa faca in 1965 ce unele carti si filme nu pot face nici acum, sa trateze premonitia viitorului cu grija, luand in calcul toate posibilitatile si numarul infinit de usi care incercuiesc, pivoteaza, pe un punct fix in timp. Reuşeşte să te facă să-ţi zici „e posibil!”. Totul are explicaţie logică, evident, raportat la mediu.
– Usul, plângi? şopti Chani, înfiorându-se. Usul, viteazul meu, dai umezeală morţilor? Căror morţi?
– Celor care n-au murit încă, răspunse Paul.
Sunt cam obosit şi vreau să încep azi al doilea volum. Din păcate am observat că nu mai am tragere de inimă pentru cele două cărţi în continuarea Jocului lui Ender: Vorbitor în numele morţilor şi Xenocid, cred că m-ar plictisi după complexitatea lui Dune.
Nevoia persistentă de un univers logic şi coerent este profund ancorată în inconştientul uman. Dar universul real se află întodeauna cu un pas în afara logicii.
Mântuitorul Dunei
Teme-te de Ghildă când aduce daruri.
Volumul e o poveste tristă. În seria Dune nu există personaj indispensabil, iar asta o scoate în evidenţă. Dar dacă în Dune aveam speranţă, în Mântuitorul Dunei rămânem dezolaţi, dezbrăcaţi de orice urmă că mâine ar putea fi mai bine decât a fost azi.
Orice urcă trebuie să şi coboare, iar Mântuitorul Dunei ne face cunoştinţă cu un jos absolut din care e greu să vedem vreo ascensiune, chiar dacă ştim că ea urmează. Poate nu chiar în Copiii Dunei, dar urmează.
Şi totuşi, câtă frumuseţe e în pierdere!
Există multe feluri de a vedea şi multe feluri de a fi orb, gândi el. Îşi aminti o parafrază după un fragment din Biblia Catolică Portocalie. Ce simţuri ne lipsesc de nu putem vedea o altă lume în jurul nostru?
Copiii Dunei
Necunoscutul se află în jurul nostru în fiece clipă. Acolo trebuie căutată cunoaşterea.
Copiii Dunei definitivează călătoria începută de Mântuitorul Dunei. Spre deosebire de volumul iniţial, unde binele şi răul sunt bine definite, ajungem acum într-un punct în care ele se întrepătrund. Realizăm că sunt doar două feţe ale aceleiaşi monede, o realizare… tristă.
Individul nu se are decât pe el ca dumnezeu sau demon, iar cei ce aleg una din feţe o fac pe proprie răspundere, nesiguri de faţa pe care au ales-o.
Întrebare: Ce e tăcerea? Răspuns: Prietena celui vânat.
Copiii Dunei deviază în scheme mult prea complexe, dar reuşeşte să compenseze prin ultimul capitol, ce ne aduce aminte de măreţia iniţială a seriei şi deschide un orizont fascinant pentru Împăratul-Zeu al Dunei.
Leto se ridică şi dădu din cap. – Unele acţiuni au sfîrşit, dau n-au început, adăugă el. Altele încep dar nu se sfârşesc. Totul depinde de poziţia în care se află observatorul.
Împăratul-Zeu al Dunei
Pe scurt despre Împăratul-Zeu, că avem multe de citit.
Dacă era prima carte citită de la FH m-aş fi întrebat serios dacă omul e un geniu sau doar un mare prost. Am atins azi noi nivele de confuzie.
Totuşi… o anumită inconsistenţă e evidentă în acest pas din Dune, iar finalul e, într-un final, nesatisfăcător.
Prudenţa este poteca mediocrităţii. Plutirea lină şi imperturbabilă a mediocrităţii este tot ce-şi închipuie cei mai mulţi oameni că pot realiza.
Ereticii Dunei
Ereticii Dunei, în opinia mea, se îndepărtază prea mult de Dune iniţial pentru a mai putea fi considerat Dune. Personajele care au supravieţuit
între volume nu sunt dintre cele mai populare. Dacă nu vi s-a urât de Duncan Idaho până acum, doar aşteptaţi să terminaţi cartea asta.
Ereticii Dunei e o carte dinamică, total opusă din acest punct de vedere celei precedente. Începutul promite o revenire la intrigile şi politicile începuturilor Dune. Însă undeva la mijloc autorul se răzgândeşte şi până la final ajungi să crezi că citeşti două cărţi diferite. Apropierea de final e tristă, realizarea că firele narative începute nu vor fi finalizate (cel puţin în acest volum) duce inevitabil la dezamăgire.
Frank Herbert nu ne face o favoare grăbind finalul ca şi când şi-ar fi amintit că a scris deja prea multe pagini şi n-are rost să o mai lungească. M-am trezit literalmente întrebându-mă, între două capitole, dacă nu cumva am sărit peste vreun capitol sau dacă am eu o versiune cu pagini lipsă.
Un roman început genial şi finalizat sub orice critică.
Totuşi, un element interesant pe care FH a pus mai mult accentul e sexul, o schimbare plăcută care ne face să le înţelegem mai bine ca niciodată pe Bene Gesserit şi ce anume le motivează. O incursiune plăcută în mintea lor, care ar fi fost de preferat să aibă loc mai repede.
Să sperăm pentru ultima carte din serie, Canonicatul Dunei!
Canonicatul Dunei
Nu puteţi înţelege istoria dacă nu înţelegeţi modul în care conducătorii de oameni, liderii, se inserează în curenţii ei. Pentru a-şi perpetua rolul conducător, orice lider are nevoie de cei ce rămân în afară, de outsideri. Examinaţi cu atenţie domnia mea. Eu am fost, în acelaşi timp, lider şi outsider. Să nu credeţi că am creat doar un Stat-Biserică. Acesta a fost rolul meu de lider, şi am copiat modele istorice. Artele barbare din epoca mea mă înfăţişează ca outsider. Forma poetică preferată? Epopeea. Idealul dramatic cel mai popular? Eroismul. Dansul? În mod tragic abandonat. Toate acestea n-au fost decât stimulente menite a-i face pe oameni să simtă ce le-am răpit. Şi ce le-am răpit? Dreptul de a-şi alege un loc în istorie.
Leto II (Tiranul) în tălmăceala lui Vether Bebe
Ultimul volum din serie lasa, inevitabil, un gust amar în gură. Nu poţi citi mii de pagini fără să regreţi apropierea sfârşitului măcar puţin.
Cea mai dură lecţie pe care o are de învăţat o acolită este că trebuie să se depăşească întotdeauna. Capacităţile tale te pot duce mai departe decât îţi imaginezi. Ca atare, nu îţi imagina nimic. Depăşeşte limita!
Îşi urmează Frank Herbert sfatul propriilor personaje? Dacă e să ne luăm după acest ultim volum, cu siguranţă.
Ce nu înţeleg e de ce s-a oprit aici. Dacă e vorba de scăderea în calitate… s-ar fi putut opri după a treia carte. Ar fi fost preferabil, de fapt, să se oprească acolo.
Canonicatul Dunei studiază în continuare societatea Bene Gesserit şi nu pot să nu mă gândesc că primele volume ar fi fost mult mai coerente dacă acest studiu ar fi avut loc înaintea lor sau măcar în paralel. Această societate e una vie, deşi nouă ne fusese servită ca fiind stearpă.
Ne lovim din nou de personajul Duncan Idaho, unul din cele mai puţin plăcute din întreaga serie, complet neinteresant oricât de mult ar fi tunat. Recunosc că am avut probleme finalizând cartea, deşi Duncan a fost doar o picătură în ocean. Există sute de pagini de dialog filozofic peste care dacă sari nu pierzi absolut nimic. Poate chiar câştigi puţină coerenţă în firul narativ.
Acest final al seriei reprezintă continuitatea pe care FH o promovează în toate cărţile, povestea rămâne mereu la un anumit mijloc mobil, imposibil de a stabili un început sau un sfârşit clar. Sfârşitul inexistent e perpetuat de Poteca de Aur. Ultimul volum din serie nu face decât să lărgească această Potecă, ridicând ceea ce era deja imens la o scară chiar mai mare. Omenirea din universul iniţial ajunsese deja la un număr impresionant (se face referire la un milion), să nu uităm că între volume trec mii de ani. Iar asta excluzând Dispersia, care se insinuează că ar fi chiar mai mare.
Posibilităţile pe care le deschide finalul seriei sunt nenumărate şi poate aş fi preferat un final mai închis. Omenirea continuă să evolueze în continuare.
Citește colecțiaCăutaţi libertatea şi veţi deveni sclavii dorinţelor voastre.
Căutaţi disciplina şi vă veţi găsi libertatea.Coda Bene Gesserit